Nu pot să rămân fascinat de nimic prea mult timp. Şi asta nu pentru că aş fi curtat de vreo formă de instabilitate, ci pentru că văd efemerul, văd nestatornicia lucrurilor, privesc prin ele şi nu le văd consistenţa, ci golul, umbre create de lumină care se joacă pe un perete şi apoi dispar.

Am căutat bucuria în multe lucruri, am nutrit pasiuni care s-au aprins şi apoi au dispărut precum au apărut. Cred că ne străduim mereu să ne căutam centrul, identitatea în ceva. Într-o idee, a noastră sau a altora, în artă, hobby, în oameni, în prietenie, explorarea necunoscutului, aventuri. În maternitate, în copiii noștri, în poezia vieții, în astre sau zei străini. Însă ceea ce ne scapă este exact „mijlocul” ființei, partea cea mai adâncă, greu accesibilă și obscură a existenței, arhitectul și meșterul alcătuirii noastre, acolo unde se află glasul cel mai puternic, dar firav perceput, cel care dă curaj, încredere, credință. Acea parte prin care simțim „cum stau lucrurile” și cine suntem. Unii dintre noi o ating în treacăt, dăruind momentului o lacrimă, alții habar nu au că ar exista, trăindu-și viața nepăsători în cercuri de interes restrânse. Sunt unii care încearcă din răsputeri să o atingă și să se mențină acolo. A fi în ființă însă, a fi în tine, a fi în Dumnezeu nu este o artă, nu necesită o tehnică ce poate fi învățată, nu este urmarea unei strădanii sau răsplata unui exercițiu. Este starea în care te trezești după ce abandonezi toate acestea și te relaxezi. Te lași pe tine însuți. Te lași mântuit de toate aceste iluzii, dăruindu-te necunoscutului familiar cel aflat dincolo de cuvinte. Atunci când stai și asculți, când stai și esti. Când stai… Atunci când, încetând să-ți mai sufoci ființa, să o mai ignori prin căutări neroditoare, o lași să iasă la lumină, să se manifeste. Îl întâlnești pe Dumnezeu când încetezi să-l mai cauți în iluzia din mintea ta, să-I înțelegi identitatea pe care i-ai conferit-o sau ai acceptat-o de la alții. Când zgomotele vieții au încetat și te pierzi în sunetul depărtărilor…