Cineva spunea că singura constantă este schimbarea. Filosofic privind, tind să consider acest lucru drept adevărat atâta timp cât privim viața și existența ca fiind o succesiune de stări, ipostaze, aspecte, sentimente, emoții, gânduri. Toate acestea însă au ca fundament timpul, această misterioasă iluzie, pentru a cărui „lipsă” ne facem zilnic „sânge rău”. Benjamin Franklin spunea odată următoarele: „Iubești viața? Atunci nu irosi timpul, materia din care este formată viața”, subliniind aceeaşi idee a vieţuirii înţeleasă ca mişcare, continuă schimbare, transformare, exprimată axiomatic de Lavoisier, Heraclit sau Ovidiu.

Însă, cu adevărat, singura constantă nu este schimbarea, ci Dumnezeu. Şi spun acest lucru pentru că în El nu „este nici schimbare, nici umbră de mutare”, precum spune Biblia.

Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.

Considerăm că trăim cât timp în noi se mișcă ceva. Cât timp crește și se împlinește. Cât timp se întâmplă. În Dumnezeu însă nu se întâmplă nimic. El este o constantă. Iar ceea ce constituie această constantă este însăşi fiinţa Sa. Care este, totodată, viaţa Sa. Mai mult, El este Viaţa pentru faptul că El este Fiinţa, suprema existenţă şi sursă a toate. Pentru El, a fi şi a trăi însemnând acelaşi lucru.

Și iată că Viaţa, aşadar, nu cunoaşte schimbarea…

Dacă viaţa din tine înseamnă a fi în El şi una cu El, schimbarea nu este decât o alternare şi înşiruire de fenomene exterioare. Abur, lichid sau gheaţă, apa vieţii tale îşi va purta identitatea nestingherită. Pentru că atât Dumnezeu, cât şi duhul tău cel dimpreună cu divinitatea se află în afara timpului, în eternitate. Nu în timp nelimitat adică, ci în absenţa lui, dincolo de schimbare, în nemodificare.

Timpul ţine de creaţie, de alcătuire, de artă, de expresie dinamică ce împreunează înţelesul cu substraturile sale, şi de aceea tot ce este creat se află în continuă modificare, dar și sub incidența alterării. El este, de asemenea, fundamentul minții noastre și cel care a generat posibilitatea căderii. Succesiunea îi este nume și lege deopotrivă, iar nestatornicia atribut. De aici și inconstanța și instabilitatea „vieții” noastre cea de toate zilele, care își menține curgerea sub impulsul gândurilor, sentimentelor, emoțiilor, mereu altele.

De ce mă voi agăţa, deci, în mijlocul acestei tulburi vâltori, pentru a-mi priponi şi proteja fiinţa umană, conştiinţa de disoluţie?

În 1 Petru 1:24-25 se spune:

Căci orice făptură este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă, şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.

„Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”, adică Adevărul, cel care nu se defineşte prin contrarii şi nuanţe, neschimbător, astăzi şi mâine acelaşi. Dar şi singurul care se află într-o asemenea formulă. Restul fiind opinii şi relativităţi, fenomene percepute dar nepricepute, filtrate prin subiectivitate.

Și iată că Adevărul, aşadar, nu cunoaşte schimbarea…

Ce-mi mai rămâne mie, pribeag neliniştit de timpuri şi bătut de vânturile tranziţiei, ca să-mi găsesc bucuria izbăvirii din ghearele nestatorniciei, dacă nu căutarea căii care mă va transfera duhovniceşte în inima păcii aflate dincolo de orice pricepere? Iar aceasta este una, neschimbătoare de-a lungul secolelor, oferită sub propria-mi suflare.

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. […]”

Calea, şi nu o cale, acum şi mereu, nu doar cândva. Neschimbată. Pentru că:

Eu şi Tatăl una suntem.

Adică Tatăl Cel imuabil:

Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb;

Și iată cum Calea, aşadar, nu cunoaşte schimbarea…

Iar în final îmi permit să te întreb: Care este constanta ta?