Cea de-a doua tendinţă pe care o întâlnim zi de zi în viaţa noastră este cea care naşte un comportament de tip CUI. Provenind din dragoste şi lumină, va răspândi dragoste şi lumină, aducând laolaltă oameni şi zidind Trupul mistic al Lui Hristos spre ceruri. CUI-ul va fixa prin componentele sale temelia vieţii fiecărui copil de Dumnezeu, transpunând în fapte Cuvântul Lui Dumnezeu auzit, dragostea de sus şi dorinţa păcii care sălăşuiesc în inimă.

CUI-ul este alcătuit din:

Credinta – în orice circumstanță. Credinţa este un mod de viaţă, nu un instrument pe care să-l folosim în momente de restrişte. Acest lucru înseamnă că voi crede în Dumnezeu, adevărurile Sale şi căile pe care le utilizează în fiecare clipă a vieţii mele. Însă a crede nu înseamnă a fi încredinţat de posibilitate, ci de existenţa şi funcţionalitatea indubitabilă a ceea ce cred. Nu în posibilul vindecării, binecuvântării şi protecţiei divine, ci în nezdruncinatul adevăr al săvârşirii acestora în chiar clipa de faţă, o continuă concretizare fără cusur a ceea ce deja am primit, deţin şi nu îmi va fi luat cu niciun chip.

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Credinţa presupune încredere aşadar, însă şi acceptare urmată de ascultare în smerenie. Adică nu voi raţionaliza, trecând prin filtrul finit al minţii mele infinitul. Realitatea nu este ilustrată de ceea ce pot cuprinde cu mintea, ci de ceea ce duhul meu, lipsit de finitudine, înţelege şi primeşte. A accepta în duh înseamnă a-ţi însuşi adevărul revelat, iar a asculta presupune acţiunea bazată pe acest adevăr. Dar toate se realizează doar în smerenie, adică este urmare a faptului că nu îmi arog identităţi mentale, ci o accept pe cea a fiinţării mele duhovniceşti. Sunt ceea ce am fost creat să fiu, dar în primul rând lumină.

Unitate – în diversitate. Calea Lui Dumnezeu nu este uniformitatea, ci unitatea în diversitate. Suntem diferiţi din start, iar acest lucru constituie o pricină de uimire în faţa frumuseţii, nu una de mutilare în vederea conformării. Prin ceea ce suntem şi dăruim fiecare zi de zi construim mecanismul unei societăţi a eficienţei şi un trup hristic al Luminii şi Dragostei izvorâte din Dumnezeu.

Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.

Unitatea presupune comunicare, colaborare, ordine, smerenie, supunere. Unde comunicarea este ceea ce facem să fie comun, pentru a fi în comun, a dărui spre folosul meu şi al celorlalţi. Nu doar al celorlalţi, pentru că atunci eu nu iau parte. Eu sunt parte şi am parte în unitate. Însă prin comunicare se constituie „al nostru”. De aceea, egoismul şi iubirea nu sunt din acelaşi registru. Iubirea posesivă este un nonsens. În iubire dăruieşti pentru a binecuvânta. Iată aşadar că a generozitatea este comunicare. Nu doar verbală. Comunicarea totală se realizează atunci când mă dăruiesc cu tot ce sunt şi ce am.

Dar unitatea este şi colaborare, pentru că eu co-labor-ez (labor = muncă – lat.) prin aport personal. Aici este punctul în care se naşte ordinea, nu din reguli exterioare, impuse, ci din acţiunea legilor interioare ale dragostei, cele constructive şi care aşează lucrurile la locul lor. Iar atunci când este ordine, fiecare lucru fiind la locul lui, mă supun acţiunii întregului acceptând în smerenie locul meu în mecanismul vieţii şi al Trupului Lui Hristos. Când îţi cunoşti şi accepţi locul, acest lucru va genera bucurie, şi nu indignare. Nu există loc mai bun decât cel pe care-l ai, dat de propria-ţi identitate.

Iubire – în toleranţă şi acceptare. Iubirea nu poate fi altfel decât tolerantă şi capabilă să accepte diversitatea. Tolerantă pornind de la gândul că nu ne desparte în fire nimic de cei care stau înaintea porţii mântuirii, de unde noi am păşit în Împărăţie datorită milei şi puterii dumnezeieşti, neavând vreun merit. Nu ne desparte nici în filiaţie – de fratii nostri – nimic…

Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.

Iar diversitatea manifestării acestei credinţe vine din permeabilitatea noastră în faţa Adevărului revelat, aşa cum fiecare copil al vreunui tată pământesc îşi va arăta dragostea şi îşi va etala faptele în faţa părintelui său după gradul maturităţii şi înţelegerii lucrurilor conform vârstei şi dezvoltării sale.

Iubirea este iertare, pentru că doar aşa putem trece peste legăturile sufletului nostru făcute ieri şi azi, ca să putem avea un mâine liniştit şi în care dragostea să îşi aibă culcuş. Este sacrificiu, pentru că mă despart de eul meu iluzoriu şi despotic, care-mi întemnițează gânduri şi sentimente, emoţii şi gesturi ale luminii. Înseamnă să dau astfel la o parte vălul care îmi acoperă realitatea și mă ţine în minciună şi eroare, pietre de căpătâi ale unei identităţi deşarte.

Dar dacă astăzi eu voi folosi CUI-ul dragostei sau PIRON-ul urii în relațiile mele depinde doar de claritatea conștiinței mele, de câte bârne am scos din ochiul meu, de câtă Apă a Vieții și Pâine a cerului am lăsat să-mi fie hrană. Depinde de cât de mult L-am lăsat pe Preaiubit să mă curețe, elibereze și întărească. De cât de mult conștientizez din prezența Lui. De cât de mult le cred pe toate acestea…

 

(Citeste si Cuiul si pironul)