Orbirea cea mai adâncă nu este absenţa vederii, ci a-ţi uita identitatea luminoasă, hrănindu-te zilnic cu întunericul.

Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. Şi doi orbi şedeau lângă drum…

doi orbi. Un orb nu pricepea nimic, celălalt nu simţea. Mintea şi inima. Unuia îi lipsea lumina, celuilalt căldura. Cea care este ochiul inimii.

lângă drum. Nu poţi fi pe cale atâta timp cât nu vezi. Te poţi amăgi, desigur.

Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Trebuie să fii conştient de orbirea ta înainte de a cere ajutorul. Cea mai mare problemă nu este să fii orb, ci să nu ştii asta.

Gloata îi certa să tacă.

Adică sunt interese mult mai înalte decât orbirea ta. Iar pentru unii, orbirea ta nu este un lucru atât de grav. Sunt oamenii care îţi pot spune ce să faci. În amănunţime… Nu trebuie să vezi. Îndeletnicirea lor depinde de orbirea ta.

Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”

Nu eşti pregătit să primeşti decât atunci când nevoia ta a atins cote insuportabile. Până atunci te amăgeşti cu soluţii de compromis.

Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?”

S-a oprit. Mai devreme sau mai târziu, vei observa că Dumnezeu se va opri din mersul Său pentru a-ţi dărui concret ceea ce ai nevoie. Însă El te-a auzit de prima dată când ai cerut. Mai mult decât asta, ştia dinainte ce ai nevoie.

…căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.

Dar aparentul Său dezinteres lucrează în tine deschidere. Pentru că te poţi îndrepta spre porţi închise, poţi bate, dar nu poţi intra… El ştie asta. De aceea a spus:

Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.

Şi nu doar azi, nu doar mâine. Continuu…

„Ce vreţi să vă fac?” Nu e clar? Dumnezeu poate şi doreşte să îţi dea oricât, însă doar natura şi măsura dorinţei tale vor determina ceea ce vei obţine. Întotdeauna primeşti în tine ceea ce vrei şi cât vrei. Chiar dacă, în subtil, Dumnezeu ţi-a pregătit măsura împlinită a nevoii tale. Dar, de cele mai multe ori, cerem să ne fie orbirea confortabilă. Trebuie să fii sătul de întuneric ca să poţi spune:

„Doamne”, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!”

Şi să fii conştient că dincolo de orbirea ta, lumea în care trăieşti – întunericul, se află lumina. Cea pe care întunericul n-o poate cuprinde.

Orbirea celor doi nu a fost adâncă însă. În faţa lor, crepusculul şi-a făcut apariţia. Abia atunci când ai părăsit convingerea implacabilităţii destinului tău şi a limitărilor pe care le-ai acceptat poţi spune că ai ajuns la capătul imposibilului. A tărâmului în care te învârţi în cerc pentru că niciodată nu i-ai tatonat extremităţile. Mai mult, nici nu ai îndrăznit. De frica Lui Dumnezeu, de gura lumii, de groaza ideii de a te confrunta cu neputinţele tale… A te mântui, îndiferent ce reprezintă pentru tine asta, înseamnă să faci pasul care te va duce dincolo. Să laşi deoparte tot ce ai crezut că este imposibil. Ba chiar şi ideea. Şi să-ţi deschizi mintea. Deneconceputului. Să te arunci în gol… Să accepţi ce nu vezi. Să ceri ce nu ştii: „să ni se deschidă ochii!”.

Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El.

au mers după El. Când primeşti lumina în tine, când ochiul tău a fost vindecat, Lumina te va inunda.

Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;

Şi când vei fi plin de lumină, te vei ridica, vei merge şi te vei adânci în Ea. Vei fi absorbit fără posibilitatea de a te mai întoarce. Pentru că Lumina e totul…