Avem mai multe nume. Unele, numai de noi şi Dumnezeu ştiute. Altele, numai de Dumnezeu. Unul cu care ne identificăm, fie că vrem, fie că nu. Dar mai există unele… Felul în care suntem văzuţi de alţii.

Iudeii cârteau împotriva Lui şi ziceau: Oare nu este acesta fiul lui Iosif?

Precum Isus, suntem de cele mai multe ori consideraţi „fiul lui Iosif”. Iar Iosif era dulgher. El nu putea reprezenta ceva. Era un om ca noi. Aceleaşi metehne, aceeaşi viaţă. Iosif, desigur, nu poate fi deosebit. Cum ar putea fi?

… se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Oare nu este acesta fiul lui Iosif?

Se mirau… Acest om simplu nu putea sta în faţa celor învăţaţi. El nu avea de unde să cunoască cele spuse. Nu avea studii, nu era ucenicul niciunui învăţător. Nu putea avea nicio autoritate. Nu putea să fie mai mult decât se cunoştea. A avea tupeul de a spune că ceea ce toată lumea aştepta să se împlinească după promisiune era întruchipat în acest simplu om, în persoana unui fiu al lui Iosif, întrecea orice imaginaţie. Ei aşteptau un rege, ori simplitatea nu este atributul regilor. Secolele au trecut, dar acest lucru se încăpăţânează să rămână în minţile oamenilor. Totul e complicat după închipuirea noastră. E nevoie de podoabe pentru a fi nobil… E nevoie de aur. E nevoie de cantitate. Măreţia divină nu este cantitativă. E vastitate. Ai sentimentul nesfârşirii. Însă o nesfârşire în care există viaţă… Ţărmul mării în apus de soare ilustrează bine acest lucru. O nesfârşire scăldată-n spectrul unei lumini calde. Ai sentimentul că aici timpul a stat. Şi mintea. Timpul…, mintea. De aceea Eternitatea nu încape în noi. Găzduim prea mult timp. Secole… Milenii…