Tacticile de luptă ale vrăjmaşului la nivel afectiv includ modalităţi prin care să ne înrobească (frica), să ne pună într-o lumină nefavorabilă şi să ne transforme în duşmani – în primul rând ai sufletelor noastre, apoi ai semenilor – (mânia), sau să ne anihileze forţa interioară, energiile, vitalitatea prin amărăciune, însă, de asemenea, moduri de a ne deposeda de puterea de a privi viaţa în perspectivă (deznădejdea) şi de a o transforma într-un lung şir de neputinţe şi boli (neiertarea).

În Ioan 10:10 se spună că:

Hoţul (diavolul) nu vine decât să fure (deznădejdea), să înjunghie şi să prăpădească (neiertarea).

Atacuri asupra sentimentelor (continuare)

 Deznădejdea. Perpetuarea stării de amărăciune va duce la un moment dat la deznădejde şi, în forma cea mai acută, la depresie şi disperare – modalităţi prin care diavolul caută să ne transmită neîncrederea în noi, potenţialul nostru, purtarea de grijă a Lui Dumnezeu şi capacitatea Sa de a se achita de promisiuni. Deznădăjduim pentru că ne căutăm izbăvirea în locuri greşite şi avem aşteptări nepotrivite.

Legat de încredere, Biblia spune în Psalmii 37:5

Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.

De asemenea, în Psalmii 32:10:

De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul, este înconjurat cu îndurarea Lui.

Iar în Proverbe 28:25:

Cel lacom stîrneşte certuri, dar cel ce se încrede în Domnul este săturat din belşug.

Şi în Proverbe 29:25:

Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă.

Încrederea în Cuvântul Lui Dumnezeu, în revelaţiile Sale făcute în mod intim, „inimă către inimă”, care aduc lămurire asupra identităţii şi căii noastre, unice, spre El şi spre împlinirea dorită de El din veşnicie sunt atitudini corecte care ne situează în fluxul dumnezeiesc de lumină, protector. A fi în acest flux înseamnă a te lăsa purtat de adevăr, atât cel universal, principial, al descoperirilor biblice, cât şi cel pe care inima ta, cuprinsă şi pătrunsă de Hristos, îl depozitează.

 Neiertarea. Atunci când problemele noastre nu se rezolvă, când nu ni se face dreptate grabnic, sufletul nostru se umple de neiertare, o stare de continuă duşmănie şi neacceptare faţă de semenii care ne-au greşit. Prin neiertare însă deschidem uşa tristeţii, tulburării, suferinţei, bolilor – soli potrivnici şi nemiloşi ai sufletului nostru.

Cum de este posibil acest lucru? Iată o pildă din Matei 18: 21-35:

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”. Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.” Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.

Neiertarea nu este o pedeapsă administrată semenului, este o inconştientă ruinare a propriului suflet. Iertarea are legătură cu mila, cu dragostea, cu generozitatea, dar de asemenea cu a rămâne deschis faţă de harurile dumnezeieşti. Neiertând, ne izolăm într-un fel de glob spiritual, închizându-ne faţă de binecuvântări. Separarea de energiile benefice dumnezeieşti va determina perturbări în energiile sufleteşti şi apoi trupeşti. Noi suntem un întreg şi nu putem să acţionăm asupra unei părţi din fiinţa noastră fără să afectăm şi altele.

Însă poate cea mai acută formă de neiertare este cea care are legătură cu propriile fapte, comportamente, atitudini, greşeli, păcate. Ne este uneori atât de greu să ne iertăm, încât, ani de zile după săvârşirea păcatelor, imaginea lor însoţită de sentimentul de vinovăţie persistă înnebunitor. Poate şi pentru faptul că, dacă semenul care ne-a greşit ar putea să înlesnească iertarea printr-o schimbare de comportament, atitudine, sau, pur şi simplu, să îşi ceară iertare, nouă ne este mult mai greu să ne-o acordăm, probabil dintr-o mai mare luciditate faţă de motivaţiile greşite care ne-au îndemnat la păcat.

Însă Matei 26:28 prezintă următoarele cuvinte ale Mântuitorului:

… căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.

O dată şi pentru totdeauna, plata pentru păcatele noastre a fost făcută. Nu mai este nevoie să o dublăm pentru niciun păcat pe care l-am săvârşit. Ar fi inutil, iar preţul pe care l-am putea da ar fi nepotrivit . Dumnezeu a cerut un singur preţ. Iar acesta a fost, deja, plătit… Ceea ce trebuie să facem este să acceptăm acest lucru. Iar ca şi creştini să luăm, în continuare, atitudinea corectă.