De foarte multe ori ne lovim de „imposibil”. De acel imposibil declarat de mintea noastră limitată care crede şi se încrede în palpabil, în experienţă. Pentru ea, posibil este doar ceea ce a fost experimentat şi ceea ce intra în sfera cunoştinţelor deja testate.

Mintea însă este răspunzătoare de acţiunile noastre. Planurile pe care le facem sunt legate de minte. De asemenea, sentimentele şi apoi acţiunile care le urmează. Nimic nu înfăptuim fără ca mai întâi să fie trecut prin laboratorul minţii. Ea, din păcate, este zeiţa căreia ne închinăm adesea şi de la care aşteptăm răspunsuri şi rezolvări pentru probleme, provocări şi tot de la ea concretizarea dorinţelor noastre. Din slujitoare bună, cum este de fapt, o urcăm pe piedestal şi pe scaunul de judecată şi domnie, apoi ne aşteptăm să ne conducă viaţa, să o direcţioneze către ţelurile pe care tot ea ni le stabileşte. Însă mintea nu reprezintă instanţa supremă. Nu este nici atotştiutoare. Ea nu vede întregul şi nu vede toate posibilităţile. Nu vede toate mecanismele din spatele vieţii, legile, principiile existenţei. Nu. Mintea nu poate să vadă decât o parte. De ce ne-am baza viaţa pe ceva limitat, chiar dacă în expansiune?

Planurile noastre şi căile de împlinire, concretizare a lor trebuie să se bazeze pe Altcineva şi pe altceva. Care se află dincolo de minte. În lumea (aparent) imposibilului mental. În necunoscut. Pe Cineva infailibil, atotputernic şi pe ceea ce simţi în adâncul fiinţei tale că este al tău şi îşi cere imperios realizarea. Dar la care nu ai accces decât prin credinţă… Adică acea

…încredere neclintită în lucrurile nădăjduite…

De asemenea, o

…puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Atunci când facem destulă linişte în noi, vom simţi prezenţa Arhitectului universului. Dar, totodată, ne vom întâlni cu misteriosul. Cu inexplicabilul. Un adevăr despre care „simţim” că „aşa este”. Un lucru legat de noi sau de ceea ce „avem de făcut” faţă de care avem convingerea că, deşi fără să putem spune cum sau de ce, vine de la Dumnezeu, are realitate şi e pe cale să se concretizeze. Şi încrederea că El a pus în adâncul nostru voia Lui cu privire la noi şi viaţa noastră pe care o împlineşte pe căile Sale.

Cum ar putea mintea să creadă şi să se bazeze pe aşa ceva? În faţa imposibilului, ea are unul dintre cele două răspunsuri: ignorarea sau mirarea. De aceea a crede este o nebunie. Pentru că vezi în parte, dar te bazezi pe ceea ce nu vezi, decât prin ochii spiritului, fiind ferm convins că este din şi în mâinile Celui care controlează şi aranjează toate lucrurile în şi spre ordine.

De aceea, află adevărul Lui Dumnezeu cu privire la tine şi viaţa ta, fă-ţi partea, acceptându-l, apoi căutând şi schiţând prin intermediul minţii tale slujitoare – dar numai călăuzit de El – paşi pentru concretizarea lui. Dar nu te ataşa de plan. Fii flexibil şi lasă-L să te conducă aşa cum doreşte şi ştie spre ţel. Rezultatul va fi mai mult decât îţi închipui.