Contactul cu Realitatea, cu Adevărul întotdeauna te va schimba.

În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi,
oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos.

Templul esti tu…

…cei care vindeau boi, oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani…

De fapt toate ideile, conceptiile, obişnuinţele inutile care ne consumă. Noi le dăm energia pe care o avem, ele ne dau iluzia că trăim. Stând jos: bine înrădăcinate. Nu poţi să dezrădăcinezi obişnuinţa de a gândi într-un fel decât dacă ajungi să o depăşeşti. Poţi înlocui un mod de a vedea lucrurile cu un altul. Cu timpul apare obişnuinţa. Limitele însă rămân oricâte schimbări ai face. Nu poţi să crezi totul, acum, pentru că întotdeauna va fi ceva care să încadreze conştiinţa. Ca să poţi crede totul trebuie să te dezobişnuieşti să gândeşti totul, să încadrezi, să limitezi. Trebuie să te relaxezi. Atât. Posibilul stă la poarta minţii. Prin ea, posibilul devine imposibil.

Obişnuinţa de a gândi într-un fel sau altul poate să dispară dacă te abandonezi necunoscutului, dacă eşti în stare să accepţi nepalpabilul, neînţelesul, toată lumea care se află dincolo de ceea ce vezi, de ceea ce poţi vedea.

Când dai voie posibilului să intre în tine, în conştiinţa ta, totul devine vulnerabil, tot ceea ce ai crezut că eşti, toate speranţele deşarte, toate dorinţele egoiste sunt alungate. Nu pot sta pentru că nimic nu le mai ţine. Mai mult, nimic din ceea ce intră în câmpul conştiinţei nu poate rămâne deoarece lipsesc raţiunile necesare. Raţiunea ca atare îşi pierde creditul, devine dispensabilă. Rămâne doar sensul de a fi al întregii existenţe.

A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele.

În casa Tatălui a rămas doar existenţa… Posibilul… Rugăciunea… Tatăl.

Rugăciunea înseamnă a fi cu Dumnezeu. Nu a bolborosi ceva. A fi cu El. Nu are importanţă ce spui, nici ce faci, ci a fi acolo. Pur şi simplu. În braţele Lui, cuprins şi pătruns de El. În tainică pace. Şi în Iubire. În casa Lui nu poţi fi decât Iubire. Este cea care le conţine şi ridică pe toate la statut de esenţe. Esenţele sunt purităţile la care te ridici, paradoxal, coborând în tine însuţi. Cu cât cobori, cu atât te vei ridica.

…oricine se va smeri va fi înălţat.

Smerenia, abdicarea de la tronul egoismului tău, dezbrăcarea de nimicnicii, te va aduce la înălţimea statutului tău adevărat. De fiu şi fiică. De moştenitor.

Aşadar, a fi în Iubire, care este, şi nu admite nicio condiţionare, înseamnă a fi în Templul Tatălui. A fi în tine…

…dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.