Există vreun lucru drag pe care doriţi să îl zdrobiţi sub picioare?

Cu toate acestea, uneori, ni-L imaginăm pe Tatăl capabil de aşa ceva. Atunci când, în circumstanţe, identificăm furtuna.

S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi.

De cele mai multe ori, furtunile din viaţă ne aduc şi dubiul prezenţei Lui Dumnezeu. A celei veghetoare. Ne simţim singuri, părăsiţi. Şi, nu de puţine ori, neputincioşi. Dar asta pentru că, în mintea noastră, dumnezeul nostru doarme… Ne-am obişnuit atât de mult să Îl îmbrăcăm cu straiele imaginaţiei noastre, încât ne este greu să Îl deosebim de firea şi nimicnicia noastră.

Ridicăm adeseori voci înfricoşate către El, căutându-L în semne ale prezenţei Sale lângă noi. Însă El „doarme” în corabie – în cea pe care Mâinile Sale a construit-o, cea pe care doreşte să o ducă, întreagă, la mal – „la cârmă pe căpătâi”.

Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Invăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”

Că pierim…

Cine?

…căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.

Momentele de frică vin atunci când nu realizăm identitatea noastră. Când ne simţim frunze plutind în vânt desprinse din copacul siguranţei noastre.

Însă palmele Sale, cele care ne poartă în afara zonei de confort, pot fi adieri tomnatice, unduiri ce ne conduc spre noi ipostaze. Spre noi orizonturi.

 El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare.

Trăim în aparent. Imaginaţia şi interpretarea pe care o dăm lucrurilor devin mult mai importante decât Adevărul – e drept, greu perceptibil în vâltoarea gândurilor neaşezate – care ne susţine, îndrumă şi lămureşte cu glas şoptit.

De aceea, nu ne amintim lesne că, în faţa Stăpânului tuturor lucrurilor, „valurile” nu pot să se ridice, ele trebuie să şadă.

Tu îmblânzeşti mândria mării; când se ridică valurile ei, Tu le potoleşti.

Să tacă, să se smerească.

Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”.

Natura noastră este temătoare. Şi asta pentru ca stă sub influenţa întunericului. Tocmai de aceea biruinţa Mântuitorului, din noi, este atât de preţioasă. Pentru că ne ridică peste „carne”, fire, neputinţă.

Frica este o formă de credinţă. Ea ne descoperă faptul că noi credem mai degrabă ceea ce ne spune minciuna, iluzia, închipuirea, vrăjmaşul decât ceea ce ne spune Dumnezeu. Mustrarea Lui nu se referă la lipsa totală a credinţei în momentele de tulburare, ci la forma ei, la obiect. La lipsa deschiderii faţă de El. La desensibilizarea ucenicilor faţă de Atotputernicul, în momente cruciale, de nelinişte. La o aplecare spre minciuna, spre aparent.

Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. […]

Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit.

…în limanul dorit. Întotdeuna El are un liman spre care te duce. Chiar dacă nu îl vezi… Şi, oricum, nu este acela pe care l-ai putea vedea…

Plini de spaimă şi de mirare, ei au zis unii către alţii: „Cine este Acesta de Il asculta chiar şi vântul şi marea?”.

Atotputernicia Lui, pentru noi, nu este decât o noţiune.