Atunci când ești locuit de Dumnezeu, duhul, sufletul și trupul tău sunt în liniște. În acea liniște pe care o reprezintă divinitatea Celui Atotputernic, o liniște necunoscută, dar și neînțeleasă de cei care nu sunt din familia cerească. Este o pace despre care nu ai cum să le vorbești oamenilor decât, poate, prin aproximație, pentru că în bagajul lor de experiențe de viață și stări nu există nimic asemănător. Este unul dintre motivele pentru care Mântuitorul le-a vorbit celor ce-L ascultau în parabole. Exemple care-au creat o imagine. Mai mult, pentru cine avea urechi de auzit, au stârnit o dorință și au creat o deschidere către ceresc.
A fi în această liniște netulburată, în profunzime, în duhul tău înseamnă să-L cunoști pe Dumnezeu ca Domn al Păcii. Însă noi nu trăim permanent cu mintea fixată aici, în această adâncime a existenței dumnezeiești. Precum undele stârnite pe suprafața apei de către o piatră care este aruncată în lac, așa, uneori, tulburarea lumii schimbă pentru un moment chipul sufletului nostru. Sunt momente în care inimile și gândurile noastre sunt vulnerabile pentru că atunci, în acea stare de imersare mentală în iluzoriu, dăm atenție minciunii vrăjmașului nostru. Prin îngrijorări și temeri, el ne scoate din echilibru pentru a ne absorbi pe tărâmul său, al haosului și fricii. De aceea încrederea conferită Domnului Vieții este atât de scumpă, pentru că ne ține în tăria Duhului.
Ne lăsăm amăgiți de aparentul pe care dușmanul îl creează pentru că – prin confuzia valorilor pe care o sădește în cuget – ajungem să jinduim după efemer. Însă viața nu este lucrarea de paie a lumii adormite. Ea este, deși neexprimabilă în convențional, expresia ființării…
Cum? Cum poti ramane linistit ca si adancul marii, cand in jurul tau s-a dezlantuit un tzunami?
Depinde la ce privesti. Privind la ceea ce este esential pentru tine, ca si fiinta ancorata in Dumnezeu, la ceea ce esti, la legatura indisolubila dintre tine si El, crezand in protectia Lui si in purtarea Lui de grija, realizezi ca nimic din ceea ce este important nu iti poate fi rapit. Ca temandu-te, de fapt nu faci altceva decat sa conferi credibilitate unor minciuni, unor semnale false din exterior, unei amenintari iluzorii… Cerul din inima ta apartine cerescului, pamantul, pamantescului. Daca in cer ai comorile tale, acolo unde moliile pamantului, hotii, rugina nu au acces – cum spunea Isus in Matei 6:19-20 – singura entitate care ti le poate ameninta esti tu, prin alegerile pe care le faci. Imi place foarte mult analogia pe care Velimirovici o face intre sufletul uman si mare. Sufletul omului care crede in Dumnezeu il are in adancul lui pe Creator. Linistea deplina, deci. „Coborand” in noi insine, prin meditatie, prin credinta in providenta Lui Dumnezeu, intram in taramul pacii. In bratele Tatalui. Acolo unde realizezi ca nu ai nevoie de mai mult decat de El. Iar El cu tot ceea ce reprezinta nu iti poate fi luat de nimeni.
Imi vine in minte imaginea unui copac adanc infipt in pamant, care, chiar si pe vremuri de furtuna, nu isi pierde radacinile, trunchiul, exact ceea ce este important pentru el sa supravietuiasca, sa isi mentina identitatea, chiar daca ii zboara niste frunze si crengi. Daca un om stie care ii este identitatea, si ca nimic nu poate sa i-o rapeasca in afara celui care i-a daruit-o, atunci restul sunt doar rafale de vant, care vin si trec… Daca identitatea unui om provine de la Dumnezeu, atunci doar El o poate altera. Daca ceea ce ai este de la El, doar el ti le poate lua. Insa niciodata El nu ti le va lua decat ca sa iti daruiasca ceva mai mare, mai inalt, mai valoros.