Sfantul nu este deosebit. Nu are nimic mai mult ca o frunza. Cand vantul bate, se-ndoaie, cand soarele straluceste, el creste. Dar nu iese in evidenta. Nu striga, nu se vaieta, nu impune si nu cere. Poate sa planga insă. Poate sa rada. In sine. Nu-l vei deosebi, asa cum nu poţi deosebi un fir de iarba de un altul pe o campie. Si nu-ti poate da nimic pentru ca nu are nimic. Nu are nici preferinte, nu are pareri si nu are judecati. Nu poate fi decat o poarta pentru Dumnezeu, ca El sa intre in Creatie si s-o modeleze. Cuvintele sfantului nu sunt ale lui. Puterile sale nu-i apartin. El nu face nimic. Este deschidere si asteptare… E rugaciune… Rugaciunea asta înseamna: sa astepti, sa te deschizi. Sa fii pocalul vinului divin, al sangelui Sau. Iar pocalul nu este deosebit. Vinul, da. Natura nu este deosebita aici fată de dincolo. Semnificatia ei insă da. Cuvintele pe care le citesti în ea. Cuvântul… Lumina pe care o raspandeste.

Sfantul este natura. El tine Cuvantul Lui Dumnezeu in sine. In inima sa. Daca vrei sa-l vezi, nu vei gasi nimic care sa te satisfaca. Doar diferenta. De tine… Pana ochii tai nu sunt capabili sa vada dincolo de aparente, vor fi orbi. Transparenta lucrurilor va fi inexistenta. Portile sufletului tau vor ramane ferecate. Nu vei primi nimic. Trebuie sa fii constient de intuneric. Si de lumină. Si ai sa-l vezi. Optica ta trebuie schimbata. De sus…