Ce altceva ar putea trezi fericirea noastra, daca nu simpla, dar nu superficiala exis­tenta in afara influentei Fricii si a Foamei, a acestor energii lasate sa deter­mine acceptata noastra in­gradire in infinitul libertatii? Pentru ca Frica şi Foamea sunt cele două fatete ale aceleiasi determinari. Frica de anonimat, de ternarea chi­pului nostru, si foamea continua de afirmare. Fuga de noi si foamea de noi.

Suntem înfricosati de faptul ca nu am devenit Dumnezeu si in­fometati de a-I lua locul. Fer­icirea nu apare insa decat prin moartea idolilor, a zeilor pantecelui nostru pe care-i toleram, a dictatorilor carora le platim tribut si le daruim puterea noastra zilnica. Apare doar cu lepadarea de sine in virtutea iubirii, pe care Dumnezeu ne-o cere zilnic, nu printr-o dezbracare trep­tata de chipul chinuit de la­comie si neimpliniri, printr-un lung si anevoios efort, adica, de a te lipsi de cate o meteahna pana la golire, ci daruirea totala a in­tregii noastre fiinte deodata si pentru totdeauna.

Iar daca bucuria de a fi lasat povara constiintei – martor incomod al propriei noastre rataciri -, definitiv si irevocabil dis­paruta in spatele iubirii divine ne­conditionate decat de simpla noas­tra duhovniceasca deschidere spre Dum­nezeu, asadar daca aceasta ametitoare si dulce pra­busire in El e umbrita, daca nu chiar impie­dicata, de obsesia ama­rei renuntari, ei bine, Cerul va ra­mane in in­tunecimea in care ba­ierele cu­ge­tului nostru invartosat il tine. Dar pana la a ne fi limpede fap­tul ca mecanismele interioare ale harului iubirii revarsate de Mantuitor sunt suficiente spre a cal­ma zbuciumul creat de lipsa iden­titatii pe care o constientizam in noi, prin insasi capacitatea aces­tuia de a izvori identitate, vom ra­taci purtandu-ne luptele afirmarii ima­ginarei noastre importante.