Fiecare gest al nostru este o coală de hârtie pecetluită cu o semnătură. A blestemului sau a binecuvântării. Nu ştim întotdeauna care va fi. Astfel că faptele acestor clipe de incertitudine trebuie evitate. Aci e momentul tăcerii şi al rugăciunii. Sau cel al aşteptării. Pentru că în spatele îndemnurilor cărnii se află haosul şi suferinţa. Gurile înfometate ale iadului. Iar clipele când acestea se deschid sub noi pot fi chiar cele ale confuziei.

Orice act care nu a primit ungerea Cerului poate fi cheia unei porţi a întunericului. Aşadar, nu te grăbi! Aşează-ţi mintea pe poliţa liniştii şi lasă Lumina să-ţi răsară în conştient. Aşteaptă să-şi dea fructul. Să se deschidă în înţelesul matur. Cu răbdare, prin credinţă. Acceptând-o. Credinţa în Lumină şi în căile pe care aceasta le descoperă e hrana răbdării noastre. E pământul care găzduieşte florile Cuvântului. Iar Cuvântul e singurul care spune ceva. Dar este şi Cel care aduce tăcerea. A ta. A nebuniei care dănţuieşte în numele înţelepciunii deasupra seninului Împărăţiei Păcii. Acolo unde Dumnezeu te îmbrăţişează.

În tăcere, cuvintele desprinse din Esenţă traversează hotarul dubiului pentru a-şi desface petalele. Dubiul nu există decât în carnal. Şi este semnul bolii sufletului, iar deciziile pe care le luăm astfel ne vor osândi. Mai devreme sau mai târziu… Dincolo de tărâmul său, întunericul nu mai poate schimonosi faţa cunoaşterii pentru a naşte rătăcire. În necuprinsul Duhului, întunericul nu-şi găseşte niciun loc. Lumina, de faţă cu sine, se recunoaşte nemijlocit. Aici, în şoapta lină a Treimii, duhul tău se adapă cu adevăr. Nimic nu mai contează. Doar Cuvântul… Restul e limbă moartă. Despicată în două…