Identitatea

 În cealaltă zi au ajuns în Cezareea. Iar Corneliu îi aştepta cu rudele şi prietenii apropiaţi, pe care-i chemase. Când era să intre Petru, Corneliu, ieşindu-i înainte, s-a aruncat la picioarele lui şi s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat, zicând: Scoală-te! Şi eu sunt om.

Pildă:

Odată, la un maestru a venit un admirator. S-au aşezat amândoi şi s-au privit preţ de câteva secunde în tăcere.

La un moment dat, oaspetele şi-a luat inima în dinţi şi i s-a adresat maestrului rugându-l să îl iniţieze în tainele pe care le deţinea. Maestrul s-a ridicat liniştit şi i-a adus musafirului o ceaşcă pe care o aşeză cu gura-n jos şi un ceainic din care începu să-i toarne ceaiul peste ceaşcă.

Contrariat, oaspetele îl întrebă: Maestre, ce faceţi?!… Ceaşca este pusă invers.
Ştiu, răspunse maestrul. Şi dumneata…

Identitate. Un cuvânt atât de banal… Toată lumea îşi cunoaşte identitatea, nu-i aşa? Cei care nu şi-au construit-o, o împrumută de pe ecrane, din reviste, stradă sau o preiau din neîmplinirea vreunui părinte. Nu-i nimic deosebit. Iar ceea ce eşti determină ceea ce faci. Şi trăieşti.

Dar, din păcate, noţiunea identităţii este egală cu cea a unei construcţii mentale. A fanteziei. Imaginaţiei. Iată unul dintre elementele care te pot opri – imaginaţia. Sensul găsit în tine, cel fals. Importanţa. Iar unui om care se încăpăţânează să creadă în importanţa pe care şi-o acordă nu-i poţi da nimic. Este ca o strecurătoare care va lăsa din tine doar ceea ce îi permite mintea lui. Optica. Dioptriile. În cel mai bun caz… Continuând să-şi alimenteze iluzia unei deveniri confortabile pentru psihologia sa. Mintea este un adevărat constructor.

Dar e, de asemenea, un slujitor. Cum ai putea să laşi pe mâna unui slujbaş identitatea ta?
Identitatea nu se poate construi. Ea este sau nu. Restul e părerea ta. La care poţi lucra, dacă vrei. Şi dacă eşti în stare, de bună seamă.

Nu poţi primi identitate decât în clipa în care „întorci ceaşca”. Îţi schimbi poziţia. Adică să-i vezi inconsistenţa, originea şi finalitatea, şi, de asemenea, inutilitatea, apoi s-o schimbi pe cea reală. Pe care o primeşti când ai lăsat-o pe a ta. De sus.

Ideea Evangheliei este aceea de a renunţa la iluzii, la importanţe. Deşertăciuni. De a renunţa la a-ţi construi identităţi. La ambiţii, propriile tale neîmpliniri.

Poţi, astfel, să fii receptacol pentru viaţa divină. Şi să trăieşti. Sau poţi să fii făuritorul propriei tale prăbuşiri.

Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.