Trupul omenesc este o expresie complexă a frumuseţii alcătuirii dumnezeieşti a fiinţei umane, dar în acelaşi timp un mecanism eficient, adaptat condiţiilor telurice, prin care ne atingem obiectivele (Psalmii 139:14). Iată de ce punerea sa pe stand-by este unul dintre scopurile tacticilor de luptă ale vrăjmaşului împotriva supremei creaţii divine.

Atacuri asupra trupului (continuare)

Oboseala şi extenuarea. Oboseala care persistă luni în şir, şi, în cazul multora, chiar ani este semnul unei tensiuni interioare continue care epuizează nervii şi se răsfrânge asupra trupului.

Odată ce reuşeşte să te aducă în starea nefirească de oboseală, de extenuare, diavolul va contribui la reducea randamentului în profesia pe care o exerciţi, munca de acasă şi – cel mai important pentru el – în lucrarea spirituală la care te simţi chemat, va afecta relaţia cu cei apropiaţi, va genera izolarea emoţională de familie, prieteni. Diminuarea randamentului atrage după sine aglomerarea sarcinilor şi o creştere a tensiunilor, apariţia sentimentelor negative, escaladarea conflictelor şi o rată a atingerii obiectivelor din ce în ce mai scăzută.

Totuşi, în Biblie se spune, în Isaia 40:31:

…dar cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.

„Secretul” constă tocmai în această încredere conferită Lui Dumnezeu.
Încrederea deschide porţi prin care binecuvântările Creatorului pot intra în viaţa credinciosului, pe un fond de relaxare, de detensionare, în absenţa fricii, a lipsei apăsării simţite sub puterea imperativului. Nu „trebuie” să faci nimic şi nimic nu te ameninţă cât timp pui în mâna Lui Dumnezeu situaţia cu care te confrunţi. A-I înmâna situaţia presupune să aştepţi soluţiile şi resursele de Sus. Aşadar, de aceasta tensiune este răspunzătoare, printre altele, dar în primul rând, teama, sub toate formele ei, îngrijorarea, anxietatea, angoasele etc.

Ştim însă că:

Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. (2 Timotei 1:7)

Mai exact, teama de ce? De faptul că nu vom reuşi să ne achităm de sarcini, indiferent la ce se referă acestea şi pentru cine. Ele ar putea fi legate de familie, de prieteni, de muncă, de ceea ce avem impresia sau ni se spune că aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dar în fiecare dintre cazurile amintite, şi pot fi mult mai multe, printr-o percepţie greşită a lucrurilor care ni se cer, a lipsei de comunicare, putem să fim victimele propriei imaginaţii, a proiecţiei asupra altora a modului nostru de gândire, a aşteptărilor, deseori nerealiste, pe care le avem faţă de alţii sau chiar faţă de noi înşine. Acest lucru se referă şi la relaţia cu Dumnezeu. Pentru că ni se spune ori ne imaginăm că El ar avea anumite cerinţe, specifice, de cele mai multe ori ritualice, cu privire la comportamentul nostru, ne străduim să ne achităm de datorii pe cât de bine putem, considerându-ne nevrednici de favoarea, apropierea, atenţia Sa faţă de noi în cazul în care aşteptările nu sunt împlinite şi simţindu-ne vinovaţi de neonorarea sarcinilor care ne sunt atribuite.
Însă noi nu avem un contract duhovnicesc cu Creatorul bazat pe fapte. Relaţia cu Cel care ne-a creat are la bază dragostea. Este comunicare, împărtăşire, generozitate manifestate în ambele direcţii.

O altă formă de teamă ar putea fi legată de nesiguranţa pe care o simţim faţă de ceea ce noi ne imaginăm că ar fi viitorul nostru şi al celor apropiaţi. Vedeţi, noi avem deseori zugrăvită o idee – indusă de cele mai multe ori – cu privire la cum ar trebui sa stea lucrurile atât în viaţa noastră prezentă, cât şi în ceea ce numim viitor, la lucrurile pe care ar trebui sa le facem, să le avem, să le stăpânim, la statutul, cuantumul banilor, aspectul fizic, experienţa de viaţă la care e nevoie să ajungem pentru a umple un gol de identitate. La modul în care se atinge un nivel cerut sau autoimpus de succes, schemele, paşii, drumul care e necesar să fie urmat până pe piscuri. Chiar şi relaţia cu Dumnezeu intră într-o astfel de schemă menită să ne aducă favorurile divine necesare reuşitei.
Însă viaţa cu El nu poate fi trăită după nicio formulă, ea este supunere, ascultare, receptivitate într-o atitudine de smerenie, acceptare a condiţiei date de natura umană.

În Pildele lui Solomon 3:6 (Biblia VBOR) ni se spune:

Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale.

„Gândeşte la Dânsul” pentru a înţelege ce vrea în fiecare moment să facă în viaţa ta, ce doreşte să împlineşti – prin puterea Sa – ca reuşita să fie garantată. „Gândeşte la Dânsul” în ideea de a-L include în tot ce reprezintă parcursul tău către ţintă. „Şi El îţi va netezi toate cărările tale”…

Alergarea de capul nostru în propria cursă, mânaţi de setea după poziţie, imagine, stabilitate controlată, pe de-o parte, şi fricile induse de informaţiile eronate, pe de alta – creează o stare de agitaţie care urmează producerii unui dezechilibru nervos.

Prin starea de agitaţie, diavolul caută să ne dezactiveze, alterându-ne concentrarea asupra sarcinilor, planurilor şi acţiunilor corecte şi sănătoase, eficiente, pe care le avem de dus la îndeplinire.

Domnul spune în Ioan 14:27:

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.

A accepta darul păcii făcut de Mântuitor presupune a-I accepta prezenţa şi lucrarea prin Duhul Sfânt.

Toate aceste îngrijorări născute din perseverenţa într-o gândire greşită determină dorinţa de autocontrol, control al celor direct implicaţi în viaţa noastră al mediului în care ne desfăşurărm activităţile.

Această formă de teamă a îngrijorării (şi orice teamă este credinţa într-o minciună, în fals, în iluzie) e legată de neîncredere. În Dumnezeu, în propria persoană, semeni, evoluţia favorabilă a lucrurilor.

Dar prin 1 Petru 5:7 ni se spune:

…aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.

Încrederea necesară efectuării acestui gest este circumstanţială şi se dezvoltă prin exerciţiu. A practica astfel încrederea în Dumnezeu („aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre”) este una dintre provocările oferite de El cu scopul de a-şi revela integritatea, solicitudinea şi natura protectoare. Umblarea cu Dumnezeu nu este o traversare a pârăului păşind pe pietre şlefuite şi atent aşezate, ci o umblare pe ape… Dar încrederea astfel obţinută nu mai cunoaşte vulnerabilitatea.

Alăturându-i-se fricii, de starea de epuizare este „vinovată” şi suprasolicitarea fizică, mentală, nervoasă. Deşi nu fără acceptul nostru – explicat şi de această dată prin teamă –, suprasolicitarea este o lucrare prin care vrăjmaşul caută secătuirea resurselor noastre energetice cu scopul de a ne face să atingem un nivel de ineficienţă în cât mai multe arii ale vieţii.

Teama de a spune „Nu”, de a refuza supraaglomerarea sarcinilor la serviciu, în relaţiile cu familia, prietenii, colegii, vecinii şi cei cu care colaborăm crează oportunităţi de a fi întrebuinţaţi peste valorile normale.

În Proverbe 29:25 se spune:

Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă.

Frica de oameni, de consecinţele pe care le putem suporta din partea lor este o cursă a vrăjmaşului pentru că, odată acceptată, ea reprezintă un mod prin care putem fi controlaţi.

Totodată, frica privind alterarea imaginii de sine în faţa semenilor datorită comportamentului, atitudinii, alegerilor pe care le facem încadrează libertatea noastră în limitele tiparelor acceptate social.
Pentru un creştin, singura imagine valabilă şi care nu poate fi nici diminuată, nici alterată, nici ştearsă este cea pe care o avem în faţa Tatălui, creată de identitatea primită prin Hristos.

În ceea ce priveşte aplicarea poruncilor hristice, a-i iubi pe cei din jurul nostru după modelul Mântuitorului, înţelegând prin aceasta a manifesta faptic nobila trăire excedând cerinţa vechitestamentară de a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine, a adăuga o milă în plus celei solicitate (Matei 5:41), cu scopul evitării sau aplanării conflictelor, sau a da întâietate nevoii semenului nu presupune să te neglijezi, să nu iei în considerare propriile nevoi sau necesităţi de regenerare. A lucra în beneficiul altora fără să ţii cont de limite înseamnă autosabotaj. În curând, capacitatea de a-i servi pe semeni se va diminua, atrăgând după sine, printre altele, frustrarea. Orice lucrător, indiferent de aria în care îşi exercită talanţii, are nevoie de momentele sale de reîncărcare energetică.