Iluzia

Spre orice reflexie a Realităţii te-ai îndrepta, plăcută sau neplăcută, ea te va călăuzi spre şi mai mult real. Iar în final, după ce îţi vei fi parcurs drumul, oricum ar fi el, te vei întoarce spre tine. Acolo unde şade Nemurirea. Pentru că doar iluziile pier. Adevărul este etern. Şi sigur. Capătul tuturor strădaniilor duse până în pânzele albe de a găsi fericirea – dulcea licoare, îmbătătoare, din a cărei sorbire nu ne putem opri nicio clipă…

Nu poţi însă, cu nicio luciditate, să mergi, constant, doar pe acest drum. La orice colţ de de conştienţă frântă te va aştepta, flămândă, iluzia.

Această pânză de păianjen a amăgirii, ţesută în locuri întunecoase şi menită să îţi capteze toate aspiraţiile, e permisă cu scopul de a te lăsa gol în faţa propriei tale fiinţe, cu fiecare trădare. Eliberat complet, prin percepţia adevărului, de farmecele sale care ţi-au secat energiile, te afli faţă-n faţă cu Fiinţa. Cea fără de înţelesuri, cea fără de cuvinte. Cea tăcută în mii de culori.

Există multe căi, nuanţate, de a ajunge la această destinaţie. Dar niciuna nu e lipsită de izul amăgirii. Unele sunt lungi, anevoioase, prin dumbrave, luminişuri, văi şi piscuri. Ele pot crea însă îmbrăţişări sfinte ale Luminii. Cea scăldată-n Dragoste. Pentru că multa dragoste înţeleasă ce se revarsă printr-o inimă deschisă naşte multă dragoste dăruită cu palme de copil.

Alte căi sunt line ca adierile primăvăratice ori scurte precum cele a unei scântei desprinse din flacăra unei Providenţe atent prezente, cu miresme crude, de muguri crăpaţi de floare.

Totuşi, oricând, oriunde şi oricum te vei întâlni cu Adevărul, nu vei putea rămâne la fel, deoarece, cât timp vei rămâne şi I te vei dărui, te va arde continuu. Pentru că tot ceea ce nu este Viaţă trebuie să ardă…