Ne-am obișnuit să punem limite. Să considerăm că lucrurile așa se fac cum le-au făcut alții sau așa cum spun alții. Fără să ne implicăm propria noastră inteligență, creativitate, spirit constructiv.

Ne îmbrățisăm limitele în ceea ce facem pornind în primul rând de la fricile noastre. Și care sunt, culmea, rod al imaginației pe care nu ne-o punem la treabă.

Deși imaginația noastră în ce privește răul care ni se poate întâmpla nu are limite, în ce privește binele pe care îl putem obține este săracă.

Facem acest lucru și în rugăciunile față de Dumnezeu: limite în cereri, apoi dubii în pământul credinței.

Nu credem că pentru noi se poate cu adevărat ce ne-am închipuit într-un moment de exaltare…

Dar dacă limitele sunt o iluzie?

Cum ar fi să te întrebi pentru o clipă dacă nu cumva limitele nu există deloc?

Dacă acele bariere biblice, de exemplu, pe care le conștientizezi nu sunt altceva decât margini de protecție care să te ferească de tine însuți?

Să-ți închipui că ai putea visa, cere, obține orice îți dorești și îți poate folosi.

Orice!

Până în amănunte.

Și că tot ceea ce ceri de fapt este acolo, așteptând credința ta.

Limitele neputinței închipuite

Uneori ramâi intr-un loc (de muncă, oraș, țară), într-un anturaj, captiv unor obiceiuri pentru că nu crezi că ai putea să faci față altor condiții. Noului, provocărilor, necunoscutului.

Îți spui că dacă nu ai avea rate ai pleca de la locul actual de muncă pentru un altul în care să simți că faci mai mult din ceea ce-ți place. Sau că dacă ar fi cineva căruia să-i pese de tine și să-ți dea siguranța unei relații mai bune ai părăsi-o pe cea defectuoasă în care te găsești.

Că vei depăși un obicei prost doar atunci când vor fi condițiile favorabile.

În tot acest timp, fiindu-ți de fapt frică de tine. De imaginea pe care ai dezvoltat-o privind puterea de eșec a capacităților tale.

Nu ai încredere că ți-ai putea dezvolta talentul, abilitățile până la nivelul la care să lucreze în favoarea ta.

Și de aceea nici nu încerci poate nimic.

Nu încerci să pleci, nu încerci să schimbi, să înveți lucruri noi, pentru că tu consideri că nu are niciun rost.

Te simți prizonier al propriilor tale gânduri de neputință.

Obișnuința este numele pe care-l dai sclaviei din tine

Problema este că atunci când te-ai obișnuit cu răul, el nu va fi dispus să te părăsească. Pentru că vei rămâne în cercul său de influență. Aceleași gesturi, aceleași fapte și cuvinte.

Asupra ta, același mediu negativ va genera și mai mult din toate acestea.

Iar într-o zi te vei trezi că lucrurile cu care te-ai obișnuit te-au secătuit de puterea de a visa. De a lupta pentru ceea ce îți dorești.

De a trăi o versiune mai bună a vieții tale.