Cea mai importantă dintre lucrările diavolului prin care doreste să distrugă unitatea dintre oameni este cea îndreptată înspre Trupul Lui Hristos, pentru că ştie că, dacă slujitorii Lui Dumnezeu sunt risipiţi, nu se înţeleg sau nu se acceptă, va reuşi mult mai uşor să-i atragă în păcat.

Modalitatea preferată este aplicarea strategiei „Dezbină şi stăpâneşte”.

 Atacuri asupra sentimentelor (continuare)

Gelozia. Pasajul Geneza 4:1-8 spune aşa:

Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haide să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.

Pentru prima oară în istoria mântuirii, şarpele biblic, muşcând, şi-a vărsat veninul prin sentimentul geloziei. La rândul ei, aceasta l-a determinat pe Cain să-şi respingă şi înlăture fratele, prima dată din suflet, apoi, prin crimă, să-l despartă de viaţa pământească. Prin strategia „Dezbină şi stăpâneşte”, vrăjmaşul săvârşeşte un prim act de separare între două fiinţe umane, urmând celui prin care i-a îndepărtat pe protopărinţii noştri, în Eden, de Creator. Înstrăinarea omului faţă de sine şi de semen este un fundament pe care se bazează planurile întunecate ale vrăjmaşului în încercarea sa de a distruge coroana creaţiei dumnezeieşti. Odată omul îndepărtat de sursa Luminii, modalităţile prin care este manipulat dau roade mult mai uşor. Gelozia, ca, de altfel, toate sentimentele care generează un gest, un act cu consecinţe distructive, este un rezultat al lipsei conştienţei cu privire la identitate.

Invidia. Diavolul ştie că, în momentul în care atenţia ta nu mai este concentrată pe slava Lui Dumnezeu sau pe bogăţiile Împărăţiei Sale, care îi aparţin fiecărui ucenic al Lui Hristos, fără excepţie, ci pe ceea ce se consideră că posedă ceilalţi, va reuşi să stârnească un alt sentiment care aduce dezbinarea în suflet şi între semeni: invidia.

Galateni o menţionează în pasajul 5:19-21:

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.

Fundamentul ei iluzoric este considerentul posibilităţii ca altcineva să deţină valori inaccesibile sau pentru a căror obţinere să fie necesare eforturi mult prea disconfortante pentru a fi acceptate, ori privilegii care să îl situeze pe un palier al superiorităţii în raport cu noi.

În fapt unicitatea, specificitatea, eficienţa şi abundenţa resurselor cu care suntem înzestraţi fiecare face ca orice fiinţă umană să reprezinte o capodoperă dumnezeiască de neegalat, în genele căreia succesul, în termenii planului divin, bineînţeles, să fie implantat odată cu concepţia.

Ura. Precum am spus, sentimentul urii este sămânţa din care, alimentată, va răsări în timp crima, indiferent de formele pe care le poate avea, în plan fizic sau moral.

Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţă veşnică rămânând în el. (1 Ioan 3:15)

Alături de mânie şi alimentată de ea, ura este vlăstarul multor şi îndelungatelor neînţelegeri, neacceptări, nedreptăţi sau nemulţumiri. Nerezolvate la timp, toate acestea vor genera consecinţe grave nu doar pe plan spiritual („Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.”), social (dezbinări, respingeri, tensiuni: „Ura stîrneşte certuri, dar dragostea acopere toate greşelile”), afectiv – prin tensiuni sufleteşti, dezechilibre emoţionale –, ci şi fizic, prin boli şi neputinţe.

Poate mai mult decât orice, ura semenului reprezintă o atitudine ostilă sau indiferentă la adresa Lui Dumnezeu, pentru că:

Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? (1 Ioan 4:20)

Însă, pentru că suntem un întreg: duh, suflet, trup, orice gest spiritual se răsfrânge asupra celorlalte planuri.

Respingerea. Deloc de neglijat, acest sentiment este răspunzător de cel mai grav act pe care umanitatea l-a săvârşit de-a lungul istoriei sale. Isus Hristos a fost crucificat datorită faptului că iudeii l-au respins – în primul rând, fariseii, care se temeau că-şi vor pierde influenţa asupra oamenilor.

Iată ce scrie în Ioan 1:11:

A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.

Având acelaşi scop, există trei fraţi pătataţi care sunt răspunzători de o lucrare a dezbinării cu recul şi ricoşeu: respingerea, frica de respingere şi autorespingerea. De regulă, aceştia acţionează în grup şi se determină unul pe altul.

În majoritatea cazurilor, respingerea va genera respingere, şi asta pe baza principiului biblic al acţiunii şi reacţiunii:

Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. (Luca 6:31)

Însă lucrurile nu se opresc, de regulă, aici. Respingerea din partea celorlalţi va aduce după sine frica de respingere, care va fi responsabilă de multe ori de izolarea în sine sau de o exagerată precauţie faţă de semeni, în vederea reducerii posibilităţii de a experimenta din nou suferinţa generată de respingere. Şi, datorită sugestibilităţii, cuvintele şi gesturile negative ale celorlalţi pot crea imagini de sine eronate care vor contribui la apariţia şi dezvoltarea sentimentului de autorespingere.

Toate acestea, precum am spus, pe fondul minciunii acceptate şi a unei insuficiente cunoaşteri de sine, a identităţii pe care o avem în Hristos.

Împotriva acestei obscurităţi stau câteva dintre afirmaţiile cu privire la identitatea creştinului, prezente în Biblie:

Voi sunteţi sarea pământului. (Matei 5:13)

Voi sunteţi lumina lumii. (Matei 5:14)

Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar; şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! (Luca 12:24)

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)

Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. (Ioan.15:14)

Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3:9)

Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Corinteni 3:16)

…şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3:23)

Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. (1 Corinteni 12:27)

…voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu… (Efeseni 2:19)

Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit (duhurile necurate – n.r.), pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume. (1 Ioan 4:4)

Şi exemplele pot continua. Cu o astfel de identitate, asumată, trioul respingerii în exerciţiul funcţiunii nu mai poate fi comparat decât cu o pală de vânt care „mângâie” trunchiul unui arbore secular…

Chiar dacă anumite gânduri, intenţii, sentimente sau fapte nu intră în registrul actelor agreate de Dumnezeu, totuşi, ca odinioară „fecioarei lui Israel”, Acesta continuă să transmită mesajul acceptării şi dragostei Sale faţă de noi, priviţi drept fii şi fiice, prin Hristos:

Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!