Chipul Lui Dumnezeu, reflectat desăvârşit în umanitate, este cel al Fiului întrupat.

El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea.

Privindu-L, poți vedea denevăzutul manifestat într-un mod inteligibil.

„Doamne”, I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl, și ne este de ajuns”. Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”?

Iar acest lucru minunat există deoarece toți avem receptorii necesari pentru a percepe dragostea, bunătatea, pacea, generozitatea. Desigur, nu toți avem receptivitatea necesară înțelegerii suficiente a acestor manifestări, pentru că acest lucru vine în urma lucrării Puterii dumnezeiești, prin buna noastră intenţie, însă, dacă nu ar fi fost așa, Hristos nu ar fi avut niciun motiv să ni-L reveleze pe Tatăl.

 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.

Iar cunoaşterea vine odată cu dragostea. Când iubeşti, ajungi să cunoşti. Pentru că dragostea revelează dragoste. Ajungi să vezi şi să înţelegi tot ce ţine de ea şi o alcătuieşte.

În faţa luminii dumnezeieşti – aceea care se ascunde misterios în dragostea curată pe care o simți întâlnindu-L în camera ascunsă a inimii tale –, ca-ntr-o oglindă, chipul ţi se descoperă. Distorsionat, schimonosit de păcat, apăsat, obosit de atâtea dureri, frici şi neputinţe, dar, în aceste clipe de graţie, recunoşti că este reflectarea Chipului Tatălui ceresc. Eşti, aşadar, din familie. Un fiu – doar că risipitor, un moştenitor – doar că înconştient, o speranţă – doar că lipsit de încredere. Deşi pierdut, rătăcit pe căi întortocheate, Îi aparţii. De aceea, te vrea înapoi. Iar pentru aceasta a fost în stare de orice.

 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică.

Viaţa veşnică împreună cu El…

În faţa Cuvântului revelator poţi să consideri că eşti păcătos. Şi să te pocăieşti, aşa cum scrie în Cartea dragostei dumnezeieşti, întorcându-te spre casa ta, cea adevărată. Sau să consideri că nu este nimic de osândit în fiinţa ta. Totuşi,

 …dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi.

Atunci când, pierduţi de noi înşine, în lăuntrul nostru, suntem ridicaţi şi transformaţi ajungând să privim măreţia divină reflectată în şi prin noi, realizăm că suntem picturi vii care se schimbă de la o clipă la alta. Şi că ne vom putea apropia de menire în măsura în care ne vom regăsi simţul curgerii. A devenirii. Înţelesul profund exprimat în mii de culori, de sunete, de forme. Când vom înţelege că sensul primar al existenţei noastre este să Îl cunoaştem şi revelăm pe Cel din a cărui energie suntem alcătuiţi, să-L exprimăm, gustându-I totodată dulceaţa, în clipele de har ale îndeplinirii profesiei identităţii noastre duhovniceşti. Pentru că toţi, fără excepţie, suntem o valoare fără asemănare dăruită lumii spre mântuire, curăţare şi desăvârşire, cu un rol unic, pe care doar noi îl putem exercita. Suntem, de fapt, forme ipostatice ale aceluiaşi Dumnezeu îmbrăcat în umanitate…