Duhul Sfânt vorbeşte folosind cuvinte dincolo de cuvinte, ce transcend înţelesul sec, imediat sau superficial. Adevărul, de fapt, este îmbrăcat în slove pentru ca înţelesul său adânc să se reveleze spiritului, nu materiei, intelectului.

Legalismul

Una dintre categoriile prin care vrăjmaşul urmăreşte să ţină poporul Lui Dumnezeu legat, încremenit în întuneric şi lipsit de perspectivă este cea a legaliştilor, care cred şi aplică ceea ce scrie în Biblie fără să pătrundă sau să analizeze Cuvântul biblic.

Prin legalism, vrăjmaşul caută să ţină oamenii într-o raportare de suprafaţă faţă de Dumnezeu, o închinare formală şi o viaţă lipsită de putere, bazată pe reguli, norme, dogme şi practici extrase din interpretări fără profunzime sau călăuzire divină.

Legalismul este o boală. Orbirea ochilor spirituali, care se dobândeşte prin căutarea de a te conforma literei, şi nu duhului, înţelesului a ceea ce este scris, predicat, transmis. Pe legalişti nu îi interesează ce este „dincolo”. Ei nu vor să ştie ce se află în spatele cuvintelor. Iau înţelesul imediat, aparent şi caută să îl aplice. Ei urmăresc mulţumirea de sine care vine din iluzia că, astfel conformându-se voii Lui Dumnezeu şi cerinţelor Sale, au neprihănirea, corectitudinea raportării la Dumnezeu şi respectul oamenilor. De cele mai multe ori însă, este o tehnică prin care îşi obţin aprecierea, respectul şi privilegiile. Ca orice păcat, legalismul este contagios. El se poate transmite chiar prin simplul fapt de a sta în preajma acestor oameni sau în adunările în care se găsesc ori pe care le conduc.

Exagerarea lor în lucrurile mărunte nu are limite, deoarece simt şi au experimentat că în aceste aspecte ei pot deţine un oarecare control. Ei vor fi întotdeauna cei care strecoară ţânţarul şi înghit cămila (Matei 23:24).

E uşor să vorbeşti, să înveţi şi, eventual, să faci lucruri superficiale, care ţin de gesturi, practici, ritualuri legate de cum să te îmbraci, mănânci, comporţi în biserici şi adunări, posturi, ritualuri, cum să vorbeşti şi cum să te rogi prin cuvinte, pentru că toate acestea nu necesită multă implicare duhovnicească. Ba nici sufletească. Dragostea, mila, închinarea „în duh şi adevăr”, ei bine, acestea sunt subiecte mult prea „abstracte” şi cu cerinţe privind sacrificiul personal prea mari pentru a fi, măcar şi la nivel teoretic, căutate.

Luaţi multe dintre practicile de acum din biserici, adunări, comunităţi religioase creştine şi comparaţi-le cu felul de a fi şi de a se comporta al Lui Isus Hristos de acum peste două mii de ani, pentru a le cerceta veridicitatea şi autenticitatea.

Isus Hristos vindeca oamenii (Marcu 3:10), îi hrănea (Marcu 8:2) ceea ce înseamnă că era interesat de ei, de nevoile, problemele, suferinţele lor. El îi învăţa în Templu (Luca 19:47), sinagogi (Marcu 6:2), prin sate (Marcu 6:6), le vestea oamenilor Evanghelia Împărăţiei însoţit de ucenici (Luca 8:1), însă nu într-un mod scolastic, ci cu autoritate (Marcu 1:22), dezvăluind lucruri adânci şi săvârşind minuni (Marcu 6:2), a arătat acceptare şi o atitudine lipsită de condamnare faţă de cei păcătoşi (Matei 9:11, Ioan 8:11), iertându-i (Luca 7:48), dăruindu-le ucenicilor autoritate, investind în ei (Ioan 20:23). Le-a dovedit oamenilor că deţine o cunoaştere a noţiunilor şi practicilor religioase, precum şi a propriei identităţi (Luca 5:33-35), a servit oamenii şi le-a dăruit un exemplu de slujire (Ioan 13:4-15), ca mai apoi să se sacrifice, plătind astfel preţul pentru păcatele lumii (Isaia 53:5, 1 Corinteni 15:3, Galateni 1:4, 1 Petru 2:24, 1 Ioan 2:2, 4:10).

Aşezaţi această imagine peste cea a bisericilor de astăzi şi vedeţi în ce constă diferenţa.