Isus trecea prin Ierihon…

 Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor, căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă.

Zacheu era vameş. Nu unul oarecare, ci mai-marele. Şi ca orice vameş, era unul dintre cei care stau la porţi, strecurând buzunarele oamenilor.

În mod firesc, vameşii nu aduceau prea mult zâmbet pe feţele evreilor. Erau consideraţi din aceeaşi tagmă cu păcătoşii de toate felurile, iar ei, cu siguranţă, nu priveau faptul cu seninătate. Cu toate acestea, ciudat, misteriosul călător îşi dezvăluie intenţia de a intra la el acasă, sfidând legile. Vameşul auzise, desigur, câte ceva despre minunile pe care nazarineanul acesta nonconformist le făcuse în peregrinările lui. Era, ca toţi ceilalţi, curios de înfăţişarea pe care o avea, de vorbele lui, de energiile pe care le stăpânea.

Fără întroducere, cuvintele străinului merg direct la ţintă:

Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!

Şi acum:

… Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie.

…în grabă. Şi cum n-ar fi aşa, atâta timp cât povara pe care-o purta era atât de grea, iar omul acesta – om sa fie? – avea în el puterea de a lua păcatul?

…cu bucurie. Bucuria este o poartă. Prin ea intră divinitatea. Şi este un semn de graţie. Când eşti bucuros, poţi săruta lumea, sufletul tău s-a înseninat. Poţi iubi fără motiv. Bucuria este pleiada energiilor divine care se joacă în voie într-un suflet atins de Nemurire… E modul prin care propria-ţi lumină, îmbogăţită, se desface în curcubee sub atingerea Cerului.

Dar mai e şi plăcerea destinderii omului ostenit care a ajuns la capătul călătoriei după un drum departe de casă, de iubire, de linişte. A celui care îşi pune povara jos.

Zacheu a deschis poarta aşadar, Dumnezeu a intrat.

…toţi cârteau şi ziceau: «A intrat să găzduiască la un om păcătos!»

Păcatul este robie. Păcătosul, prin urmare, un înrobit. Există un fel de rob însă care, deşi în lanţuri, ferecat ori îngrădit, tânjeşte după seninul libertăţii, considerându-şi apăsarea un blestem de sub a cărui putere nu ştie sau nu poate să iasă. Deşi în spatele unui zid neînduplecat, sufletul său îşi desface aripile neputinţei ostenindu-se într-un avânt repetat către cer.

Dar mai există un altul, păcătosul „prin excelenţă”, a cărui robie, dimpotrivă, îi este casă. Deşi îşi urăşte stăpânul, va căuta căi prin care să-şi facă sclavia confortabilă. Păcătosul acesta nu poate deschide uşa Mântuitorului. Şi nici nu vrea… Poarta lui este ferecată de propriile-i interese. În spatele ei, îşi ţese pânza întortocheată şi îmbâcsită a unei deveniri iluzorii.

Ca să poţi deschide poarta Mântuitorului, trebuie întâi sa-ţi fi observat nimicnicia, inconsistenţa. Sa fi lăsat dubiul sa îţi roadă aroganţa si atotsuficienţa. Sa fi văzut în tine golul. Să fii căzut prin el de atâtea ori încât, zdrobit, să nu îţi mai găseşti puterea de a te ridica. Dar nici rostul…